Un sistem educațional trebuie construit să ofere mai mult decât cunoștințe, el trebuie să ofere educație, așa cum îi spune și numele, în toate formele ei. În România însă, sistemul educațional se erijează într-un sistem exclusiv de învățământ, care se ocupă de livrarea materiei fără a avea la bază conceptul de creștere, sau cultivare, esențiale în dezvoltarea socială a copiilor. Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei, pe când învățământul are componenta fixă și predictibilă de livrare a informației.
În strategia unei societăți este esențială educarea, intervenția și direcționarea tinerilor astfel încât aceștia să atingă maximul din potențialul pe care îl au.
Sistemul românesc de învățământ este unul dintre cele mai învechite și mai predictibile la nivelul Europei. Dacă Occidentul își planifică digitalizarea curiculei școlare, 17% dintre profesori utilizând un astfel de sistem, România nu a reușit să implementeze încă nici măcar manualele digitale.
Indiferent însă dacă se vor implementa sau nu în viitorul apropiat, indiferent dacă programa școlară va suferi modificări, sau programul elevilor la fel, problema nu se va soluționa facil.
România are cel mai mic procent din PIB alocat educației: în perioada 2013-2016, finanțarea învățământului preuniversitar s-a situat între un minim de 1,93% din PIB, în anul 2013, și un procent de maxim 2,20% din PIB, în anul 2015.
Reformele din educație nu sunt consecvente și se modifică în funcție de succesiunea partidelor politice la putere. Într-un astfel de context reforma este imposibilă, însă copiii sunt aceiași și educația lor depinde de această reformă.
După 1989, numărul copiilor înscrişi în grădiniţe a scăzut constant: în anul şcolar 2009-2010 au fost înregistrați circa 666.100, iar patru ani mai târziu (2014-2015) − 559,600.
În paralel, numărul grădiniţelor s-a redus și el, de la 1697 (2009-2010) la 1205 (în 2014-2015), conform unui Raport al Curții de Conturi.
Copiii (3-18 ani) din România ajung în sistemul de educație în proporție de 88,7%. Pentru ceilalți, fie nu există școli sau grădinițe în apropiere, fie părinții lor nu cred că educația îi poate ajuta ori se confruntă cu grave dificultăți materiale.
În 2016, de pildă, peste 260.000 de copii între 3 și 18 ani nu erau cuprinși în nicio structură de școlarizare.
România nu a reușit să înregistreze un progres privind participarea adulților cu vârste între 25-64 ani la învățare pe parcursul întregii vieți, valoarea indicatorului înregistrând în 2016 cea mai scăzută valoare din întreaga perioadă analizată (1,2%).
Astfel, România ocupă ultimul loc între țările din Uniunea Europeană (România – 1,2%, față de media UE28 de 10,8%) în ceea ce privește participarea adulților de 25-64 de ani la învățare pe parcursul întregii vieți. În aceste condiții, România se află încă departe de ținta europeană pentru anul 2020, de 15%.